„Poate că mare parte din moștenirea patrimonială a Piteștiului – clădiri, parcuri, urbanism, arhitectură – nu este nici excepțională și nici rară, dar este mărturia felului în care trăim.”, a postat astăzi primarul Piteștiului, Cristian Gentea, pe pagina sa de socializare, cu ocazia amplasării unei lucrări de artă într-un spațiu urban cu vizibilitate publică.
O astfel de frază emisă de primarul unei localități, oricare ar fi ea, de primarul Piteștiului cu atât mai mult, mi se pare o rușine, o nerușinare chiar. Eu aș reformula-o astfel: „Poate că mare parte din moștenirea patrimonială a Piteștiului a fost distrusă de comunismul de care partidul meu nu s-a dezis niciodată și de avizele pe care partidul meu le-a girat în ultimii 31 de ani de când controlează administrația acestui oraș”. Nicidecum a felului în care trăim noi, piteștenii. Piteștiul, domnule primar, are încă multe lucruri și locuri rare și excepționale. Păcat că pentru multe dintre ele valoarea imobiliară primează valorii patrimoniale, istorice și culturale. Le știți?
Mecenatul, doamnelor și domnilor, ar trebui să fie o taină aproape religioasă, nu o defilare care să impună pupatul papucilor de către vremelnicii ocupanți ai dregătoriilor orașului. Arta în slujba cetății ar trebui să fie deja o jertfă asumată, nu o mândrie de sine gonflată cu cifre și valori comerciale. Amestecul administrativului dincolo de simpla prezență nu-și are nici un rost, al politicului nici atât. Astăzi la Pitești ar fi trebuit să aibă loc inaugurarea unei lucrări de artă într-un spațiu ales ca fiind unul cu vizibilitate publică. În fapt, a fost încă o stampă fidelă a vremurilor actuale, o stampă în care sunt imortalizate aceleași figuri cenușii care obosesc orașul de deja prea mult timp. Încă o nășire a unor cumetrii de care nu reușim să mai scăpăm, o nășire care a aruncat asupra artei murdăria banilor și a estimărilor financiare. Nu contest valoarea artistică a lucrării, nici talentul artistului, n-am nicio cădere să fac asta, doar că nu-mi place cum sunt prezentate astfel de evenimente în spațiul public de către autorități și lăudătorii lor. Și nici nu cred că era momentul să se vorbească acum de valoarea financiară a acelei lucrări pentru că astfel, în momentul pronunțării sumelor, arta a devenit comerț, iar artistul a fost trimis în spatele tarabei.
În fine, pentru mine concluzia zilei de azi este că un sculptor și un magnat au donat Piteștiului o sculptură pe care magnatul a cumpărat-o de la sculptor cu suma de 150 000 de euro ca să o amplaseze pe un teren care îi aparține, în fața unei clădiri care, de asemenea, îi aparține. Vouă vi se leagă treaba asta cu donația pentru oraș? Nu vi se pare fantastic faptul că valoarea lucrării de artă a sărit brusc, fix în timpul dezvelirii și a discursurilor omagiale, la 500 000 de euro? Vorbim de valoarea de inventar cu care lucrarea a fost, eventual, preluată de municipalitate sau doar de obediența, grețoasă de-a dreptul, a presei arondată vectorilor actuali de putere din Pitești?
Eu, cetățean al Piteștiului, ar fi preferat ca astăzi să nu se întâmple nimic public pentru ca mâine, trecând pe acolo, să observ apariția acelei lucrări de artă, să mă apropii de aceasta și să pot citi pe o plăcuță discretă despre sutele de kilograme de bronz și sutele de ore care alcătuiesc de fapt esența ei. În asta ar fi constat valoarea operei artistice. Sutele de mii de euro vânturate azi în spațiul public au transformat toată această bucurie într-o banală tranzacție comercială în care administrația locală pare să joace cumva rolul cumpărătorului.
Pe locul pe care se află astăzi lucrarea de care vorbim și blocul de birouri din spatele ei au existat ceva clădiri ale Piteștiului de odinioară. Au adăpostit o secție de poliție, o grădiniță, alte birouri și mult altele. Cu mai bine de 10 ani în urmă, înainte de demolare, pe fațada de la stradă a clădirii de pe colț cineva a scris: „Zidurile cad, amintirile rămân”. Sunt tare curios dacă peste 10 ani își va mai aminti cineva de evenimentul de azi. Poate că mecenatul real creează în primul rând amintiri, amintiri despre oameni care contribuie la păstrarea acelei „moșteniri patrimoniale a Piteștiului – clădiri, parcuri, urbanism, arhitectură – care nu este nici excepțională și nici rară, dar este mărturia felului în care trăim.”, cum îi place primarului Gentea să spună.
Ne place să dezgolim tot ce este frumos și uman, pentru a vedea altceva decât percep ochii noștri și simte sufletul nostru.
Cu alte cuvinte ne place să vedem urâtul chiar și acolo unde nu există.
Vorbele rostite într-un mod nefericit de un primar efemer ca funcție, nu pot să aducă atingere mesajului transmis de Artist pentru o Renaștere a Creației Lui Dumnezeu!
Oamenii care au vrut ca Piteștiul să iasă din zona gri-neagră a frustrărilor, dăruind cetății o operă de artă, trebuie respectați și stimați, tocmai pentru că prin gestul lor, dovedesc faptul că verbul ,,a fi” este întotdeauna înaintea lui ,,a avea!
Maestre, articolul nu neagă valoarea artistică a Operei și nici pe cea a Artistului, ci doar modul prin care și Opera, și Artistul au căzut în umbra lui „a avea” pus înaintea lui „a fi”, de aceea se și intitulează „Ratarea unui act artistic”. Poate că n-ar fi rău ca o vreme de acum înainte astfel de evenimente, pe care cu toții le dorim din suflet cât mai multe și cât mai dese, să fie iertate de prezența sau măcar de cuvântul celor care poartă stindardul lui „a avea”.