Imediat după Revoluție, BOR a intrat în cea mai fericită și mai prolifică zodie a existenței sale din toate timpurile. Și-a recăpătat moșiile, munții, pădurile, podgoriile și iazurile cu pește, și-a redeschis bisericile și mănăstirile închise de comuniști, le-a refăcut pe cele ruinate și a construit în toată țara sute, poate mii, de lăcașuri sfinte noi, ca să nu mai spunem de ridicarea celei mai mari catedrale ortodoxe din lume. În plus, BOR și-a deschis afaceri proprii, iar multe dintre bisericile sale și majoritatea mănăstirilor au devenit înfloritoare centre comerciale de profil teologic. Trebuie spus că toate acestea sunt exclusiv profitabile, dat fiind că BOR este entitatea autohtonă cu cele mai multe avantaje fiscale, aceasta nefiind taxată și impozitată nici măcar la nivelul unei persoane fizice, al uneia juridice nici atât. Cât despre oamenii bisericii, puținul, smerenia, milostenia, asceza sunt noțiuni necunoscute pentru deja prea mulți dintre ei, luându-le locul luxul, trufia, goana după arginți. Tot pentru prea mulți dintre ei biserica ne mai fiind decât un loc de muncă aducător de îndestulare și doar atât. Dar nu noi suntem chemați să-i judecăm, chiar dacă îi vedem așa cum sunt. Să fie sănătoși!
Așadar, nu cred că am greși cu ceva dacă am spune că, în cazul BOR, Dumnezeu nu doar că a dat, ci a băgat și în traistă. Cu asupra de măsură chiar. Poate că ar trebui să privim asta ca o reparație divină după deceniile de comunism în care multe din mănăstirile noastre au fost pustiite, unele fiind transformate în grajduri de vite, iar biserici seculare au fost rase de pe fața pământului pentru a face loc proiectelor faraonice precum cele ale ateului criminal Ceaușescu. Să amintim, ca singur exemplu, doar de dezastrul din inima Bucureștiului unde splendida și sfânta Mănăstire Văcărești a căzut victimă nu doar buldozerelor, ci și unui alt individ fără Dumnezeu, Sergiu Nicolaescu, care pătruns de avânt „patriotic” și cu largul concurs al armatei române a adus grave avarii monumentului istoric prin faptul că, la filmările pentru una din producțiile sale „istorice” și „patriotice”, care mustea de replici copiate din cuvântările lui Ceaușescu, a folosit în interiorul acestuia aruncătoare de flăcări, petarde, muniții, tancuri și tunuri. Da, poate că pentru toate aceste nenorociri BOR merită și trebuie să-și trăiască astăzi și pentru totdeauna vremea ei de liniște și a tuturor celor de trebuință pentru bunul său mers. Cu siguranță că așa este.
Atunci, nu poți să nu te întrebi, ce-i lipsește BOR, care trăind această bunăstare demnă de cea din sânul lui Avraam, văzându-și puhoaiele de credincioși trecându-i pragul bisericilor și mănăstirilor nu doar în zile de sărbătoare, se îndreaptă ca hipnotizată spre o nouă demolare a bisericilor sale. Și nu vorbesc aici despre demolarea fizică, aceasta nu se va mai întâmpla cu siguranță, ci despre o demolare mult mai gravă și care poate fi chiar ireversibilă de la un punct încolo, demolarea în spirit și esență? Ce-și mai dorește BOR mai mult decât să-și trăiască în continuare cea mai bună vreme a sa? Nu poți să nu-ți pui toate aceste întrebări văzând lipsa de reacție a aceleiași BOR atunci când, pe zi ce trece, tot mai mulți slujitori ai săi nu doar că întâmpină cu odoare și cadouri, ci aproape că se închină și sărută tălpile unora care nu dau doi bani în sinea lor pe biserică, pentru care biserica nu e decât un slogan, o unealtă cu ajutorul căreia vor să acapareze cinic și cu parșivenie această națiune și să o arunce din nou în beznă.
Există în bagajul cultural al poporului român o expresie care explică foarte bine apariția unor greșeli de neexplicat în mod normal: i s-a urât cu binele. Poate că Bisericii noastre asta i se întâmplă, e singura explicație. I s-a urât cu binele și, ca atare, de plictiseala și de prea multă îndestulare, se lasă hipnotizată și atrasă de mirajele tenebroase și smolite ale Noii Ere. Poate că deja prea multul aur care îmbracă astăzi BOR și pe oamenii săi a devenit atât de strălucitor încât orbirea împiedică Biserica Ortodoxă Română să mai vadă că, acum și așa, își trăiește deja cea mai bună eră a ei. Poate că oamenii săi, de la mic la mare, nu mai sunt oamenii săi, ci doar simpli oameni stăpâniți, ca noi toți ceilalți, de apucături omenești. Și atunci nu ne mai rămâne decât să constatăm cu amărăciune că biserica noastră e una mai mult lumească și că îi e tot mai greu să-și conștientizeze și să-și ducă mai departe menirea.
Îmi doresc să greșesc și să nu fie așa. Și îmi doresc, pentru națiunea asta a noastră, ca a doua demolare a bisericilor noastre, demolarea cea de suflet, să nu se întâmple și Dumnezeu să deschidă ochii oilor rătăcite din BOR. Și să le întoarcă acasă.
