Critica și gândirea critică
„Fă-ți demascarea, banditule!” – urlă și acum zidurile fostei pușcării politice din Pitești, atât cât a mai rămas din ele. Demascarea însemna ca, vinovat fiind de opoziție la regimul comunist, adică de nimic în esență, să recunoști că ai făcut și ceea ce nu ai fi gândit vreodată să faci oricât de mult ai fi urât comunismul și ororile lui. Mai mult decât atât, după demascarea interioară prin care te condamnai pe tine la dezumanizare, trebuia să îți faci și demascarea exterioară prin care „recunoșteai” că toți cei pe care îi cunoșteai, de la mamă și tată începând, erau dușmanii orânduirii și să-i condamni astfel și pe ei la aceeași soartă.
Mai târziu, în timpul comunismului de rit ceaușist, demascarea a căpătat o față ceva mai umană: „să ne facem critica și autocritica, tovarăși!”. Mai exact, dacă secretarul de partid, securistul ori șeful tău direct, cu binevoința apropiaților care te turnau cu nesaț. bineînțeles, considera că ai călcat pe bec la școală, la facultate sau la locul de muncă, erai imediat invitat să-ți faci o mică demascare publică. Ca atare, se convoca o ședință mai restrânsă sau mai largă cu colectivul din care făceai parte, venea și cineva „de sus”care întreba preocupat ce s-a întâmplat, altcineva, un șef sau sefuleț, prezenta problema, iar tu, împricinatul, trebuia să recunoști că ai greșit, să spui că regreți și să afirmi că nu vei repeta greșeala, chiar dacă nu erai deloc convins de greșeala ta. Asta era autocritica. Apoi se ridica un tovarăș sau o tovarășă, sau câțiva tovarăși, colegi de-ai tăi, care dezaprobau categorit fapte precum ale tale și în numele colectivului se deziceau de tine și propuneau chiar sancționarea ta. Asta era critica, o critică venită mai mereu din partea egalului tău sau chiar a inferiorului tău ca să te doară mai tare, credeau ei, dar care te dezgusta și mai mult în realitate. În fine, șeful sau șefulețul propunea o pedeapsă care putea însemna fie un avertisment, fie o tăiere din salariu sau pierderea bursei, fie chiar aruncarea ta pe drumuri. Decizia finală era însă la cel venit „de sus” care putea să-ți mărească pedeapsa sau să ți-o reducă, sau chiar să te ierte, în funcție de cât de bine se simțise la curve cu o noapte în urmă. El avea această putere, în lumea aceea mică, cenușie și rece a oricărui BOB de partid el era un mic Ceaușescu, adică un Dumnezeu între oameni. Și, în cinismul lor nenorocit, comuniștii puneau pe tapet în astfel de adunări publice inclusiv viața privată, de familie chiar a individului vizat. Divorțurile, de exemplu, erau deliciul lor.
După 1989, cu largul concurs al noului regim politic instalat atunci, ne-am transformat încet, încet într-o masă de critici, iar după apariția internetului și a rețelelor sociale, această masă de critici a devenit o masă critică de critici. O masă critică a cărei singură misiune pare să fie aceea a devalorizării valorii, prin valoarea înțelegând tot ceea ce ne-a adus de-a lungul timpului progresul. Am ieșit din grotele comunismului și ne-am afundat în peștera internetului unde devenim pe zi ce trece mai înapoiați decât locuitorii cavernelor din Epoca Primitivă. Criticăm orbește, bâlbâind printr-o tot mai neagră noapte a minții, fără a avea însă un strop de gândire critică, acea deprindere de a discerne între ce e bun, valid, adevărat, valoros, și ceea ce e rău, fals, mincinos, manipulatoriu.
În țările nordice copiilor li se dezvoltă de mici, la școală, abilitatea de a decela între informația reală și cea falsă. La noi, în bezna tunelurilor dacice din capul nostru, chiar și gândirea ca exercițiu cerebral începe să dispară, gândirea critică fiind deja un fenomen rar. O spun și o scriu de mai mulți ani și nu pierd nicio ocazie să o repet, internetul și rețelele sociale, Facebook în special, așa cum au ajuns și sunte folosite astăzi, sunt cel mai mare rău care se putea întâmpla acestei omeniri, umanității în esența ei. Un rău care face ca scrilejiturile noastre de azi de pe pereții acestei peșteri numită internet să fie în mare parte fără nicio noimă și nicio logică în comparație cu scrilejiturile pe care ni le-au lăsat omenii grotelor acum mii și mii de ani în urmă.
Un oraș care se sufocă
Trăiesc din ce în ce mai acut senzația că Piteștiul e un oraș tot mai sufocat. De pavele, de betoane, de blocuri ridicate pe orice peticel de teren, de idei proaste și de faptul că tocmai o bună parte dintre cei care îi decid soarta par să nu-l iubească deloc. Mai mult decât atât, constat că orașul meu e sufocat și în spirit, în esență. Privesc cu jind și cu tristețe în același timp cum alte orașe din țară, multe dintre ele mai mici și mai sărace decât Piteștiul, sunt vii, au viață culturală intensă, au o viață de stradă intensă și interesantă. Și nu mă refer la ultimul an, cel pandemic, ci la toți anii de dinaintea lui. Piteștiul a fost, încă din vremea când îl cânta Minulescu, un oraș cu un parfum aparte. Un parfum pe care nici măcar comuniștii nu au reușit să-l ucidă cu totul, de fapt cred că nici măcar nu au dorit asta, ba, chiar l-au îmbogățit. Un parfum care și astăzi poate fi respirat din când în când și din loc în loc dar, din păcate, din ce în ce mai rar.
Piteștiul are mulți centri de frumusețe spirituală, Teatrul Alexandru Davila, Teatrul Independent Pitești, Filarmonica, Teatrul Așchiuță, Muzeul Județean, Galeria de Artă, Biblioteca Dinicu Golescu ori Fundația Culturală Ilfoveanu & Badea, ca să dau doar opt exemple. Din păcate, toate aceste instituții și, mai ales, esența lor ajung în atenția publicului doar prin simple afișe stradale, și acelea fade și prea puține, ori prin laconice anunțuri și articole de presă. Poate n-ar fi rău dacă actorii, muzicienii, cărțile ori tablourile ar coborî printre oameni, în stradă sau oriunde aceștia sunt purtați de treburile zilnice. Nu cred că ar fi rău ca din când în când Filarmonica să concerteze în holul de la Finanțe, de exemplu, sau pe peronul Gării ori în holurile celor două universități din oraș. Iar asta să se întâmple pur și simplu, fără afișe și fără anunțuri prealabile. Știu, a cântat pe treptele Bibliotecii Județene, e foarte bine, dar vrem să îi vedem și să îi ascultăm pe artiști și în alte părți. Sunt convins că piteștenii ar fi încântați iar efectul imediat ar fi acela că ar păși în număr tot mai mare pragul instituțiilor de cultură din oraș. La fel ar putea proceda și actorii de la Davila, venind și jucând un act sau o scenetă undeva pe stradă, printre oameni, nu doar online sau cu sala . Pictorii noștri, de asemenea, ar putea să-și expună tabourile și în alte locuri decât la Metopa unde se admiră doar ei între ei, undeva unde trecătorul să-și oprească drumul lui spre o grijă zilnică în fața unui tablou. Nu cred că strada unui oraș ca Piteștiul e menită să lâncezească. Sigur, avem Simfonia Lalelor, sufocată și ea de prea mulți politicieni și interesele lor conexe, care este într-adevăr un simbol, o emblemă a orașului, pot spune că deja face parte din heraldica lui spirituală. Dar și aici aș face o schimbare, aș chema politicienii în ultima seară, la închiderea evenimentului, nu la deschidere când aceștia nu fac altceva decât să răpească piteștenilor o jumătate de zi din durata expoziției. După ce trece Simfonia strada piteșteană cade din nou în letargie fiind doar amețită din când în când de manifestări gen Toamna Argeșeană în care talciocul, fumul de mici, mirosul de pastramă și varză acră ori o lălăială cu pretenții de folclor autentic își dau aere de act cultural. Nu suntem toți piteștenii, de fapt cred că nu suntem deloc, înfulecători de mici și cheflii de meserie ca să primim doar atât!
Ar mai fi multe de spus, poate că administrația locală ar trebui să organizeze, că tot e pandemie și ne plictism acasă, un concurs fără pile, cunoștințe, relații și interese pecuniare, concurs în urma căruia să fie selectate cele mai ingenioase idei de manifestări publice, stradale, un concurs care să scoată în față ingeniozitatea, creativitate și ineditul din gândirea tinerilor noștri. Aș vrea ca, după ce vom reveni la normal, în fiecare săptămână, chiar și în cursul ei, nu neapărat în weekend, să văd că pe Strada Mare, pe Trivale, în Expo, în Luncă, în Ștrand sau oriunde în orașul ăsta se întâmplă ceva. Printre oameni și pentru oameni, ceva care să-i opească din drum și să-i bucure. Vreau ca Piteștiul să se trezească, să fie un oraș viu, vreau ca aceia care au în mână soarta lui să permită și altfel de spectacole decât cele despre șpagă, corupție și lucruri prost făcute, îmi doresc din tot sufletul ca orașul meu să fie o casă frumoasă pentru cetățenii săi. Nu mai vreau ca Piteștiul să fie un oraș sufocat cu oameni sufocați de indolența, incompetența și hoția celor care îl conduc.
Pecerizarea PNL Argeș
Organizațille politice din Argeș, ca și partidele românești în ansamblul lor, sunt departe de ceea ce ar trebui să fie, adică modele de democrație. Mai mult, multe dintre ele, dacă nu cumva toate, duc mai departe apucăturile găunoase ale Partidului Comunist Român încă din vremea când purta titulatura de partid muncitoresc. Dacă în ceea ce privește PSD, urmașul politic direct al PCR, te aștepți să mai dureze ceva vreme până când va trece cu adevărat la social-democrație, din partea PNL, un partid istoric care a dat țării dinastia politică a Brătienilor, te gândești la orice numai la o politică internă precum cea a tovarășilor de dinainte de 1989 nu. Iar PNL Argeș este un exemplu elocvent în acest sens.
Mânată parcă de principii de gemul „dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine, dai în pluguri și tractoare, dai în clasa muncitoare” sau „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, organizația liberalilor argeșeni se autocanibalizează în aceste zile cu o ferocitate demnă de epurarea elitelor din anii ’50 ai secolului trecut. Mânuitorii cuțitelor lungi ale furiei de partid sunt tocmai cei care au dus PNL Argeș la coada clasamentului național la alegerile din 6 decembrie. Unul dintre ei, a fost incapabil să-l înfrunte vreodată cu adevărat pe Consatntin Nicolescu, fostul șef al PSD Argeș și al județului, date fiind cumetriile vechi de când lumea dintre cele două organizații, celălalt, mai proaspăt în branșa politichiei județene, e promotor al „păcii cu PSD” în Consiliul Local Pitești pe care doar el ar putea să o reinstaureze, după cum singur s-a lăudat în fața colegilor de partid.
De ce acest măcel? Pentru că oameni care chiar au muncit în ultimii doi ani în PNL Argeș au avut „tupeul” să reclame golănia din organizație, cum îmi caracteriza cineva atmosfera care domnește în interiorul acesteia. Sunt puși la zid tocmai aceia fără de care PNL Argeș s-ar fi clasat cu brio pe ultimul loc la nivel național la mare distanță de organizația care și l-ar fi adjudecat pe penultimul, probabil nu foarte sus față de pragul electoral. Timpul lor, banii lor, energia lor, verticalitatea lor, implicarea lor nu mai au nicio valoare pentru că – nu-i așa? – în PNL Argeș a venit acum vremea leilor, nu a cățeilor, ca să-l parafrazez pe Grigore Alexandrescu. Niște lei cam devalorizați, ce-i drept, și atât de prea plini de propriul sine încât sunt de-a dreptul orbi. Atât de orbi încât nu văd cum puiul de varan migrat prin multe insule Komodo ale politicii românești adulmecă mirosul de sânge și abia așteaptă să se înfrupte cu nesaț din PNL Argeș.
Ultimele zece zile ale Pământului
Cu zece zile înainte ca Donald Trump să iasă oficial și, probabil, definitiv de pe scena politică americană, la Washington s-a discutat apăsat și s-au cerut asigurări că „un președinte dezechilibrat” nu va putea declanșa un război nuclear în ultimele momente ale mandatului său. Cred că este pentru prima oară în istoria celui mai puternic stat din lume, cel puțin din punct de vedere militar, când se pune o astfel de problemă. Și nu vorbim despre un film în care Harisson Ford, Tommy Lee Jones sau mai știu eu ce star american interpretează rolul unui salvator al Amercii și, implicit, al Pământului, ci despre o situație reală în care, în roluri reale, se află decidenți de la vârful SUA.
Dacă Trump ar face un astfel de gest, dată fiind emoția care stăpânește planeta de un an de zile, acesta ar putea însemna cu șanse destul de mari, sfârșitul Pământului, așa cum îl știm acum. Nu Covid-ul, nu Ebola, nu Cancerul, nu SIDA ar ucide planeta, ci un om, un singur om, printr-o simplă apăsare de deget. Exista șansa, așadar, și poate că încă există, să trăim acum ultimele zece zile ale Pământului. Ce ar însemna asta, cum s-ar comporta pământenii dacă s-ar trezi în secunda următoare într-un astfel de film? Sunt convins că Hollywood și cele mai sumbre scenarii turnate vreodată în Cetatea Filmului ar fi nimic, doar ficțiuni, pentru că – nu-i așa? – viața bate întotdeauna filmul. Sau moartea, în cazul de față.
Dar să restrângem puțin aria discuției, să lăsăm America în grija americanilor, și să revenim cu piciorele pe pământ, pe cel mioritic, vreau să spun. Oare ce ar face românul într-o astfel de nebunie? Ar da dovadă de luciditate, de mult clamata unitate românească „la bine dar, mai ales, la greu”, ar gândi pragmatic și eficient încercând să se salveze nu doar pe sine, ci și pe semenul său, s-ar expune pe sine pentru a prelungi, fie și doar cu câteva ore, viața altuia, poate a unui copil? Sau, păstrând tradiția populară, tot mioritică, ar da în cap celuilalt pentru că acum, mai mult ca niciodată, chiar ar fi pe viață și pe moarte, și doar el, atotștiutorul, ar fi astfel singurul care ar putea ajunge la tunelele dacice care l-ar salva de la Apocalipsă? Voi ce credeți?
Poate chiar trăim ultimele zece zile ale Pământului și nu realizăm asta, prea ocupați fiind să ne dăm fițoși și elitiști pe Facebook. Nu suntem. Haideți să facem exercițiul acesta de imaginație și să ne închipuim că asta chiar se întâmplă! Pentru că, iată, omenirea chiar a ajuns la un pas de așa ceva. Și nu pentru că Oculta Mondială, în frunte cu Bill Gates, ne poartă sâmbetele, ci pentru că un popor care nu a gândit a trimis în fruntea sa un iresponsabil, unul care de dragul propriei persoane și dominat de un narcisism descreierat, a fost la un pas să-și arune țara în război civil. Da, poate sunt oameni în lumea asta care, în cazul unui război nuclear, au la dispoziție adăposturi speciale, mult mai sigure, decât restul populației, poate că ei chiar conduc lumea, poate că Bill Gates e unul dintre ei, numai că în fața unui astfel de gest sunt la fel de vulnerabili. Pentru că adopsturile lor le-ar garanta, e drept, o viață mai lungă decât a noastră, dar mult mai scurtă decât ar fi avut-o pe o planetă în care viața și-ar fi urmat cursul firesc.
Să ne imaginăm, așadar, că trăim ultimele zece zile ale Pământului, și că avem ca singură și ultimă șansă de salvare să începem să gândim și să începem să ne informăm corect înainte de a deschide gura sau a întreprinde ceva. Să gândim cu minea noastră, nu cu profilul de Facebook, să ne informăm cu date certificate științific, nu cu Google, cu idei reale și progresiste, nu adunate de pe Tik Tok, cu tot ceea ce a descoperit și a dovedit omenirea asta în atâtea mii de ani, cu lucruri aflate pe rafturile bibliotecilor între coperțile cărților, nu exclusiv pe internet. Pentru că, oameni buni, 90% din ceea ce este internetul astăzi, e cel mai mare rău care se putea întâmpla acestei omeniri. Dar știm, vrem oare să învățăm, să deosebim restul de 10%?
Să ne imaginăm, așadar, că trăim ultimele zece zile ale Pământului. Ce facem?
Primarul Piteștiului a început anul în ofsaid
Imediat după ce a preluat funcția de edil șef al Piteștiului, Cristian Gentea a început să furnizeze în spațiul public tot felul de „dezvăluiri” despre felurite nereguli și neconcordanțe în deciziile fostei administrații municipale, condusă până deunăzi de colegul său de partid Cornel Ionică. Mai mult, actualul primar își însoțește uimirea despre fiecare dintre aceste „descoperiri” pe care le face din această nouă postură folosind de fiecare dată aceeași expresie: „eu nu sunt învățat să lucrez așa!”.
Una dintre aceste teme este cea a noului stadion din Pitești, unul ultramodern care ar trebui să ia locul actualului edificiu care poartă numele marelui Nicolae Dobrin. În ultima conferință de presă din 2020, dar și în ultima emisiune la care a participat anul trecut la un post TV local, Cristian Gentea a dat de pământ și de toți pereții cu proiectul noii arene sportive anunțând că va demara procedurile pentru un alt proiect pe Argeș în jos, unul mai trainic și mai frumos și… fără pistă de atletism. Foarte înfocat împotriva ideii de stadion cu pistă de atletism, primarul Piteștiului a repetat de mai multe ori că proiectul său, spre deosebire de actualul stadion dar și de proiectul administrației anterioare, nu va avea, domnule, o astfel de facilitate pentru că „nicăieri nu se mai construiesc stadioane cu pistă!”, am încheiat citatul. Doar că, surpriză sau nu, presa locală a făcut la rândul ei o dezvăluire la dezvăluirea primarului, anume o hotărâre de guvern din 2008 care prevede că în Pitești stadionul municipal trebuie să aibă obligatoriu pistă de atletism și alte facilități specifice, în caz contrar terenul pe care se află acum aceste facilități și, implicit, viitorul stadion, este preluat de statul român de la autoritatea locală, cea care administrează acum Arena Nicolae Dobrin.
Așadar, primarul nostru a fost fluierat puțin pentru ofsaid… Și încă unul mare de tot. În primul rând, în 2008, când a fost emisă respectiva HG care transmite din administrarea statului român în administrarea Consiliului Local Pitești imobilul reprezentând baza de atletism de la Nicolae Dobrin, onor actualul primar al Piteștiului era consilier local. Tot la Pitești. Așadar, ar fi trebuit să știe că stadion fără pistă nu se prea poate. Să zicem că a uitat de acea HG, dar are un aparat juridic în Primărie care trebuia să-l atenționeze, dar care pare, iată, la fel de neinformat ca și primarul. În fine, poate ar fi trebuit totuși să se întrebe de ce vechea administrație a elaborat un proiect de stadion cu pistă de atletism în locul unuia fără.
În concluzie, primarul Piteștiului a început anul în ofsaid. Un ofsaid în care a fost lăsat de propria memorie de consilier local cu 16 ani vechime, de aparatul juridic din Primăria pe care o conduce și de colegii săi de partid care au condus municipalitatea până la finalul lui 2020 și care, probabil, se amuză copios urmărindu-i planurile de viitor.
Are Piteștiul societate civilă?
Societatea civilă este ansamblul formelor de organizare care asigură o solidaritate și o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, mai în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării. Astfel o definește Nicolae Manolescu, o figură contemporană care, trebuie s-o recunoaștem, a fost una din vocile sonore ale societății civile românești de după 1989. Așadar societatea civilă este, printre multe alte funcții ale ei, o contrapondere, un sistem care emite argumente și judecăți de valoare la tot ceea ce înseamnă stat și decizie a statului. Într-o balanță invizibilă dar necesară, dacă statul se află pe un taler al acesteia atunci pe celălalt se va urca în mod obligatoriu societatea civilă ca singură variantă de realizare a echilibrului.
Pornind de la acestea adresez întrebarea din titlu: are Piteștiul o societate civilă? Nu mă refer aici la una declarativă, clamată, decorativă, vorbesc de o societate civilă funcțională, una care nu numai să nu tacă, ci să și facă. Are? Are cetatea noastră oameni care să o apere? Judecând după lipsa de reacție în cazul unor sluțiri ale orașului precum demolarea unor case cu parfum interbelic, a vechii gări a orașului ori a nepăsării cu care Hanul Cuțitarilor Gabroveni este „ajutat” să nu mai poată fi restaurat, doar, doar va cădea mai repede ca să se elibereze un teren de aur în inima orașului, judecând după astfel de situații, am ajuns la convingerea că societatea civilă piteșteană e, vorba aceea, sublimă dar lipsește cu desăvârșire. Pentru că în realitate orașul nostru suferă de lipsa unei societăți civile coerentă, organizată, manifestantă. Singura voce a unor răbufniri civice este presa locală, dar cu un jurnalism argeșean care e câinele de pază al societății doar când nu primește bani de publicitate, la vedere sau mascată, de la dirigiuitorii orașului și județului nu se poate vorbi de o contrapondere la deciziile autorității locale, indiferent de rangul acesteia.
Piteștiul nu are o societate civilă sau, mai corect spus, Piteștiul nu are societatea civilă de care are nevoie și pe care ar merita-o din plin. Nu există un organism nonguvernamental serios care să apere orașul și interesele lui, așa cum există la București și în multe alte orașe ale țării, unele mai mici și mai neînsemnate ca Piteștiul. Nu există din păcate o organizație care, persoană juridică fiind, să poată chema inclusiv în Justiție pe cei care fură orașului nu numai banii din buget, ci și iarba, florile, copacii ori clădirile simbol atâtea câte au mai rămas și ele. Aș activa cu drag și dezinteresat într-o astfel de formulă care să aibă ca unic scop orașul și binele lui, dar din păcate aceasta nu există. E necesar, încă nu e prea târziu, ca oamenii care chiar iubesc acest frumos oraș să se organizeze și să participe la viața lui. E nevoie de oameni care să aibă capacitatea de a coagula cetățenii și ai aduce în piața publică de fiecare dată când el, orașul, are nevoie să fie apărat. E nevoie să devenim solidari și reactivi față tot ceea ce intervine în viața Piteștiului și, implicit, în viața noastră. E nevoie!
Despre realitate și oameni
Trăim vremuri ciudate, nu atât prin gravitatea virusului care bântuie lumea, cât prin reacțiile pe care oamenii le au în fața stării de fapt în care ne aflăm acum. Un ambalaj comun al tuturor acestor reacții, un ambalaj menit să le justifice cumva, este expresia „nimic nu va mai fi la fel” rostogolită de ceva vreme în spațiul public ca un verdict definitiv și irevocabil, ca o resemnare și o capitulare în fața a ceea ce pare de neînvins. Nu, nu sunt de acord! Eu cred că totul va fi la fel și că tot ceea ce trăim azi este mult mai ușor de învins decât multe alte încercări la care a fost supusă umanitatea în istoria ei. Totul va fi la fel pentru că oamenii uită repede. Nu uită pierderea celor dragi în astfel de drame colective, e adevărat, dar uită suficient de mult sau, mai bine zis, ignoră suficient de mult din ceea ce li s-a întâmplat pentru a se întoarce la vechile obiceiuri, năravuri, tipicuri. Dacă animalele repetă lucruri, asta se întâmplă strict din instinct, cel de conservare, cel de supraviețuire, omul, în schimb, o face conștient, omul se va întoarce mereu cu bună știință la tot ceea ce i-a plăcut să facă înaintea unui eveniment bulversant, chiar dacă asta nu este neapărat bine pentru el și pentru cei din jurul său, și o face din cel puțin două motive. Primul este acela că plăcerea, orice ar însemna ea, este întotdeauna preferată durerii sau ca paliativ la durere, oricât de mare ar fi ea. Al doilea este acela că omul, natura umană, are nevoie de un confort interior cu rol de rezervor energetic care să alimenteze acțiunile viitoare, iar acest confort este de regulă constituit din suma experinețelor confortabile pe care le trăim de la începutul vieții până în prezent. Așadar, totul va fi al fel sau foarte aproape de acest la fel pentru că omul se va întoarce din reflex să-și reia viața de acolo de unde consideră că aceasta ar fi trebuit să continue dacă nu s-ar fi întâmplat evenimentul perturbator. Iar dacă, într-adevăr, „nu va mai fi la fel” atunci ar trebui să nu mai avem superficialitatea de dinainte de criză, să acordăm mai multă atenție și importanță naturii noastre interioare, aceea umană, aceea de ființe vii aparținând încă naturii și nu sistemelor informatice, și să avem mai multă grijă, mult mai multă grijă de relația noastră cu mama natură. Schimbări puține și ușor de făcut, zic eu. Tot ceea ce ni se întâmplă acum se datorează exclusiv gestionării tot mai arogante a relației noastre cu natura, trebuie să încetăm să ne mai credem și să ne mai comportăm ca niște dumnezei pentru că omul nu este și nici nu va fi vreodată Dumnezeu crezând astfel că-și poate permite să se joace când și cum vrea cu natura, inclusiv cu propria condiție pe acest Pământ.
Trecând acum la lucruri mult mai pragmatice, spun din nou că această situație este mult mai ușor de învins decât multe alte nenorociri pe care le-a trăit omenirea. Cum? Simplu, încercând să înțelegem exact realitatea și nu să credem apriori tot ceea ce ni se vinde drept realitate. Și, înțelegând realitatea, să facem lucrurile pe cât posibil la fel ca înainte și mă refer aici la lucrurile acelea practice care țin de relația noastră cu sistemul social, economic și administrativ în care trăim. În economie și comerț e o zicală pe care o tot repet de fiecare dată când am ocazia: „Când ceva ți se oferă gratis, marfa ești tu”. Să încercăm așadar să nu apelăm deloc sau, dacă nu se poate altfel, cât mai puțin la gratuitățile care ni se oferă în perioada asta. Le vom plăti înapoi și, destul de probabil, le vom plăti indexat. Plata la timp a facturilor, a ratelor, cumpărăturile ponderate și în aceleași cantități ca în vremurile bune, menținerea pe cât posibil a echilibrului individual și familial la nivelul celui de dinaintea crizei ne va asigura și echilibrul din viitor. Normalitatea trebuie să fie cuvântul de ordine pentru că doar făcând lucrurile normal putem trece peste orice situație anormală.
Nu, nu e sfârșitul lumii, nici măcar al lumii așa cum o știm, e doar o încercare din care, dacă înțelegem corect realitatea, vom ieși neatinși. Și poate ceva mai conștienți de noi înșine și de ceea ce e bine și ce nu e bine să facem cât timp suntem pe aici, prin această lume.
Nu, nu era mai bine în comunism!
„Era mai bine pe vremea comunismului”. Cu siguranță fiecare dintre noi a auzit de nenumărate ori această expresie în special de la cei care au trăit cel puțin ca adolescenți acele vremuri și care astăzi au o nemulțumire sau alta legată de nivelul lor de trai.
Ciudat și dezarmant este și faptul că o bună parte, mai mult de jumătate, spun statisticile, dintre adolescenții României de azi, care nu au trăit experiența comunismului, sunt convinși că era mai bine înainte de 1989. De ce era mai bine? Pentru că atunci erau asigurate (de către stat) o locuință și un loc de muncă, spun ei. „Atunci ne dădeau locuință și servicii!!”, strigă în cor nostalgicii comunismului. Noi ne permitem să susținem că acest „mai bine” din comunism este unul absolut fals care avea la bază cinismul și ororile discipolilor lui Stalin. Iată de ce!
Să ne referim în primul rând la locuințe. Comuniștii, într-adevăr, „dădeau case” dar numai după ce demolau aproape tot ceea ce însemna locuință privată în orașele și chiar satele țării. Așadar, comuniștii întâi îți luau și îți dărâmau casa muncită de tine și de înaintașii tăi, îți confiscau pământul de sub ea după care te făceau chiriaș la bloc într-un apartament al statului. De asemenea, primeau locuințe la oraș și țăranii cărora li se colectivizaseră proprietățile la sate și erau încadrați în industrie, și aici ajungem la chestiunea locurilor de muncă. Comuniștii îți dădeau un loc de muncă abia după ce te lăsau fără cel pe care îl aveai moștenit de generații: agricultor pe pământul tău sau meseriaș în atelierul familiei tale sau negustor în magazinul moștenit de la înaintași. Mai mult decât atât, înainte de ne face un „bine” dându-ne „case și servicii” , comuniștii au ucis și nenorocit pe toți cei care s-au opus naționalizărilor, confiscărilor și colectivizărilor abuzive. Adică pe părinții, bunicii și străbunicii celor care azi strigă în gura mare că era mai bine în comunism. Nu, nu era deloc mai bine în comunism!