Motto: Orice asemănare cu fostul dictator și cultul personalității acestuia posibil să nu fie deloc întâmplătoare, ci voit întreținută de personajul în cauză.
Țară a Descălecatului de la Sud de Carpați, Argeșul a fost de-a lungul veacurilor și vremurilor nu doar vatra unor valori naționale rarisime, ci și sălașul unor indivizi cărora puterea de moment pare să le fi îmbătat atât de mult mințile încât să se creadă niște mici Dumnezei pe pământ. Chiar și despre Nicolae Ceaușescu se povestește că și-ar fi consumat o parte din ucenicia de cizmar ratat tot aici, la Pitești, în capitala Argeșului. Dovadă că potențial avem.
Și fiindcă tot a venit vorba de Ceaușescu, avem și în zilele noastre în protipendada politică argeșeană un mic Ceaușescu. De fapt, avem mai mulți, dar unul pare să sară rândul. Unul mic, mic de tot în anvergură publică reală, dar aproape la fel de mare ca și scorniceșteanul în materie de exacerbare publică a propriului narcisism politic. Dacă brandul „Însuși el” nu ar fi fost adjudecat cu două decenii în urmă de Adrian Năstase, cu siguranță că micul nostru Ceaușescu și l-ar fi luat pe persoană fizică fără drept de apel. Mai mult, și l-ar fi pus și pe blazon. Ca unic însemn.
Aproape că, scuzați-mi expresia, nu se mai poate așeza o muscă pe rahat că în secunda doi aflăm că până și asta s-a făcut cu implicarea personală și în nume propriu a Omului Providențial. Tot ce nu s-a făcut în Pitești, în Argeș, în România, în Galaxie, ce zic eu Galaxie, în Univers, de la Facerea Lumii și până azi, se întâmplă acum grație lui, mărețului om politic. Tot, absolut tot. Căci fără el nimic nu ar fi fost și de nimic nu s-ar mai fi știut. Ce să mai zic, meșter cârmaciul, mândră corabia! Ca să folosesc o expresie poștită la greu înainte de 1990.
Aproape că te sperie faptul că un singur om are așa puteri fantastice. Uneori ai zice că sfidează chiar și legile Fizicii, fiind prezent în mai multe locuri deodată. Alteori se ocupă simultan de cel puțin trei probleme stringente. Curat lucru, Napoleon se face elice în sarcofagul din Domul Invalizilor, iar dacă ar fi în viață și-ar trage un glonț în gleznă și o muschetă peste… ochi, de ciudă. Ce om mare, Napoleon! Mic și el, dar mare, domnule, mare cu adevărat.
În fine, Ceaușescul de rit nou, micul Ceaușescu, este, ca și predecesorul său comunist, complexat de lipsa sa de anvergură reală, de limitele care îl țintesc undeva jos, jos de tot, pe scara valorilor publice. De aceea, frustrarea care izvorăște din acest complex de inferioritate îi dă frisoane și convulsii narcisiste și furii nestăvilite împotriva tuturor care îl văd așa cum este. Ca și înaintașului său, de altfel. Și tot ca acesta, micul Ceaușescu de azi își cultivă o falsă măreție, una pe care doar el o vede și pe care alții i-o vor clama doar atât timp cât se va afla, vremelnic, cum altfel, acolo unde este acum.
Ce nu înțelege omul nostru este că oglinda e al dracului de subțire și că, odată spartă, cioburile îl vor arăta sieși așa cum este. Singur și mic. Și nu vorbesc aici de atributele sale fizice, nicidecum, ci de anvergura sa publică, politică. Aceea care îi roade cel mai mult rărunchii și care îl va arunca în anonimat și uitare. Pentru că el nu este nici măcar Ceaușescu, ci doar un mic și mărunt Ceaușescu.
Cine e micul Ceaușescu? Citiți presa!
One thought on “Micul Ceaușescu”