Într-o geroasă dimineață de februarie a anului de grație 2025 un cangur alb țopăia liber pe o stradă din București. Bietul animal trebuie să fi fost tare speriat de acea lume nouă care i se înfățișa. Gândesc, totuși, că undeva, în adâncul ființei lui, trăia un canguresc sentiment de fericire. O fericire falsă, din păcate, pentru că liber cu adevărat, pe câmpiile însorite de la antipozi, nu va fi niciodată. Spun asta pentru că orice ființă vie de pe planeta asta, odată devenită prizonieră, fie și prin naștere, își dezvoltă instinctiv un singur scop în viață, acela de a scăpa, de a evada, de a fugi din acel univers concentraționar în care cineva, întotdeauna un om, a decis să o izoleze. Chiar și plantele în drumul lor spre lumina și căldura soarelui nu fac altceva decât să evadeze din lagărul întunericului și al frigului. Chiar și oamenii…
Îndrăznesc să spun că acel cangur alb care țopăia liber prin București, deopotrivă îngrozit și poate puțin bucuros, ne definește pe noi ca națiune în acest moment. El simbolizează, în drumul lui spre nicăieri, ceea ce am putea deveni noi în foarte, foarte scurt timp, o națiune care țopăie îngrozită spre nicăieri, dar fericită că în capul ei trăiește cu iluzia unei libertăți promisă de cei care deja i-au terminat de ridicat țarcul. România este la un pas, unul singur și al naibii de mic, de a deveni țara cangurilor albi, adică țarcul unui popor de tip nord coreean în care toți vom arăta la fel și vom țopăi la fel la comanda unor niște unii, criminali de tip Kim altoiți cu cinism marca Putin & Trump. N-ar fi prima oară, cei 45 de ani de comunism nu sunt chiar atât de departe în urmă. Mai țineți minte? Atunci România anilor ’80, de exemplu, era țara pinguinilor. Pentru că stăteam cu toții în frig, băteam din palme și mâncam pește. Iar când am scăpat de acolo, în loc să urmăm imediat lumina libertății, am mai rătăcit bezmetici câțiva ani în mocirla comunistă anesteziați de zâmbetul iliescian. O mocirlă în care riscăm să cădem din nou hipnotizați de un alt șarpe Kaa al junglei securiste. O junglă în care viermuiesc nu unul, ci mai mulți șerpi Kaa de data asta, o șerpărie în toată regula.
Țara cangurilor albi nu e deloc o fericire, ci un tărâm plin de pericole, de frici, de constrângeri și de false libertăți, la fel cum trebuie să fi fost și pentru bietul animal exotic care alerga în două picioare prin capitala noastră. La fel ca el, dacă acceptăm asta, vom fi și noi cangurii albi ai unor cămătari mult mai periculoși decât cei despre care s-a spus că-l dețineau pe cel real. Fără să ne dăm seama, ne vor fi scoase la mezat toate cele ce înseamnă viața noastră de acum și chiar viața însăși. Asta după ce, mai înainte, ne vor fi împrumutat generoși și binevoitori cu libertatea de a nu mai fi liberi. Pentru a ne salva, nu-i așa? A ne salva de adevărata libertate, cea care îi încurcă teribil în a dispune discreționar și după bunul plac de țara asta și de noi toți. Un împrumut terifiant de scump pentru că în comunism, ca și în orice altă orânduire totalitaristă, tiranică, ai doar libertatea de a fi ca ei și cu ei sau de a nu fi deloc. Un împrumut care va însemna amanetarea pentru totdeauna a viitorului copiilor și nepoților noștri și a bătrâneților noastre, ale celor care suntem acum la maturitate.
Opriți-vă, oameni buni, pentru o clipă din încrâncenarea în care ne-au adus cei care se joacă cu viitorul vieților noastre și gândiți-vă pentru acea clipă la acel cangur alb care țopăia de unul singur într-o dimineață geroasă de februarie pe străzile Bucureștiului! Și, haideți, să ne răspundem sincer la o întrebare, una singură: Asta ne dorim, să alergăm singuri prin ger, fără țintă, într-o lume străină de dreptul nostru universal de a fi liberi să ne alegem propriul drum și nu pe cel pe care ni-l dictează alții?!
One thought on “Țara cangurilor albi ”