Nebunul, în accepțiunea de față, trăiește în jungla politico-administrativă locală din România. Deși se situează destul de sus în lanțul trofic el nu este un prădător, chiar dacă așa se autointitulează. E doar un hoitar care se hrănește cu cadavrele politice și administrative ale altora. Asta nu îl împiedică să muște sau să ucidă la nevoie, dar tot un hoitar rămâne.
Nebunul adoră să fie masculul alfa al haitei, dar urăște să fie șeful oficial al acesteia. Acesta din urmă trebuie să fie un pion al lui sau cineva destul de slab pentru a fi influențat, manevrat. O marionetă. Marioneta nu are dreptul la decizie, ci ia deciziile impuse de Nebun. Nebunului îi place să stea în umbră și să tragă sforile, dar se ferește cât poate să fie cel care să-și asume responsabilitatea. De acolo, din lumea lui, se crede de neînvins, stăpânul absolut al acestei lumi. O lume mică, însă. Pentru că Nebunul nu are anvergură națională. Pentru asta trebuie să fii raptor sau măcar susținut de raptori. El nu este. Geneza lui politică n-a fost prea generoasă cu el.
În oglinda sa interioară Nebunul se vede drept un om providențial. Realitatea e cu totul alta. Chiar dacă e om cu școală, condiția lui e una joasă. Nebunul e un amestec toxic între grandomania infantilă a lui Trump și micimea de needucat a lui Ceaușescu. Îi place să se vadă sus, dar nu se poate ridica de jos. El nu este un bărbat politic, un animal politic nici atât. Nebunul este un combinator, o căpușă a locurilor prin care trece și a lucrurilor pe care le atinge. Își clădește piedestalul din scheletele cadavrelor pe care le-a devorat. Trăiește în simbioză cu ele.
Aparent puternic, Nebunul este, totuși, vulnerabil. Vulnerabilitatea i se dezvăluie atunci întâmplarea se combină cu setea lui de mărire și este propulsat în vârful piramidei, în postura de șef al haitei. Brusc, din liniștea și de la adăpostul umbrei se trezește aruncat în bătaia luminii.
Cum de a ajuns acolo? – se întreabă îngrozit. Lumina înseamnă căldură, căldura înseamnă presiune. Iar Nebunul urăște presiunea. Îl îngrozește, îl înspăimântă, îl înnebunește la propriu, de data aceasta. Nu poate și nu știe să se descurce sub presiune, nu știe să gestioneze presiunea și aceasta îl copleșește. Faptul că acum e la vedere, că trebuie să ia decizii și să și le mai și asume îi macină rărunchii. Pe el, care impunea decizii pentru care răspundeau alții, iar el niciodată. Cum a ajuns aici? – se tot întreabă stupefiat.
Presiunea și lumina care îl înconjoară din toate părțile îi dezvăluie adevărata fața. Începe să urle, să muște în stânga și-n dreapta, umilește, jignește pe oricine și în orice situație. E turbat. Nici nu mai contează dacă ceasul turbării e unul din zi sau din noapte. Mulți dintre cei care l-au urmat crezând în calitățile lui de șef de haită sunt blocați în perplexitate. Dezamăgiți, descumpăniți, umiliți, jigniți, loviți în propria umanitate, călcându-li-se în picioare dreptul la demnitate umană. Nebunul își revarsă nebunia.
Cu cât spectrul răspunderii pentru propriile fapte e mai aproape, cu atât își pierde și mai mult controlul. Și e din ce în ce mai singur. Tocmai el care dirija atâtția indivizi, care trăgea atâtea sfori. Cum de a ajuns aici? – se întreabă schimonosit de propria neputință.
Nebunul, în accepțiunea de față, trăiește în jungla politico-administrativă locală din România. Deși se situează destul de sus în lanțul trofic el nu este un prădător, un devorator. Nebunul e doar unul care, în cele din urmă, va fi devorat de propria nebunie.
2 thoughts on “Nebunul”