Nu cred că electoratul de dreapta din România a primit vreodată o porție mai mare de bătaie de joc din partea politicienilor săi decât în ultimul an. Nici măcar Convenția Democrată, rămasă invalidă și orfană după moartea lui Corneliu Coposu, nu a dezamăgit atât cât dezamăgește acum această paiață numită generic dreapta politică românească. Măcar Emil Constantinescu a avut decența să admită public că l-a învins sistemul. Cu toate bubele lor din cap și toate păcatele lor, Băsescu și Boc au avut minima responsabilitate să-și asume public tăierile de salarii din sistemul public și ale unor pensii. Cei de acum nu au nici decență, nici responsabilitate, nici măcar bun simț, doar o imaturitate politică uluitoare.
Dezamăgirea votanților de dreapta este cu atât mai mare cu cât așteptările lor de după alegerile din 2020 au fost enorme. Mai mari decât oricând din 1990 încoace. Și nu numai ale lor, ci și ale multor indeciși și chiar ale unor simpatizanți de stânga scârbiți prea mult de PSD și Dragnea. Mai grav însă decât această dezamăgire este faptul că această coaliție lipsită de orice respect ne-a convins, așa cum îmi spunea cineva azi, că în viitorul apropiat chiar nu mai avem cu cine vota. Și ne-a convins mai mult decât a făcut-o PSD-ul vreodată. Nici măcar nu par conștienți de asta.
În primul rând coaliția de care vorbim nu a clintit nici monștrii, nici monstruozitățile din era PSD. Nimic nu s-a mișcat din loc. Mâine dacă se întorc la guvernare, social-democrații găsesc patul curat, călcat, apretat, imaculat. Nu le-a pătat nimeni interesele, n-a îndrăznit nimeni să scoată zoaiele de sub cearceaf. Buni prieteni și useriștii, dar mai ales liberalii. Merită o guvernare minoritară, nu-i așa?
În al doilea rând, în interiorul coaliției, „marile speranțe” ale politicii și electoratului de dreapta nu s-au dovedit a fi decât niște fătălăi politici, ca să parafrazez o somitate de moravuri grele. Niște imaturi incapabili să-și depășească propria pubertate politică. Orgolii mari, aroganțe enorme, suficiență de sine cât Casa Poporului, totul în carcase minuscule.
Nu mai am nicio așteptare de la clasa politică românească. Niciuna. Am doar tristețea că toți politicienii ajunși în ultimii 32 de ani la putere, indiferent că au fost din generația părinților mei, din generația mea sau din generațiile mai tinere, au distrus cu bună știință șansa pe care România a avut-o în 1989. O șansă care s-a numit meritocrație. Atât trebuia să se facă în România încă din 22 decembrie 1989, să se dea liber la meritocrație. Tânărul de 21 de ani care eram atunci, cu un tată care m-a crescut cu Europa Liberă și The Beatles, a crezut orbește că alungarea comunismului cu toată cohorta sa de clone ale unora precum Nicolae Ceaușescu și Tudor Postelnicu, generali cu 4 și 6 clase, va însemna instaurarea meritocrației în România. Dulce naivitate a tinereții! Visul a început să se destrame încă din clipa în care „ultimul pe listă” a devenit cel dintâi „garant” al democrației. Și de atunci… de atunci aceeași mizerie. România a avut totuși norocul de a fi fost integrată de alții în NATO și Uniunea Europeană. Altfel, ce se întâmplă acum în Belarus ar fi fost pistol cu apă față de ce ar fi fost la noi.
2 thoughts on “Imaturii”