„Sunt dezorientat, nu știu la ce să mă aștept”, îmi spunea în după amiaza asta cineva. Un poet, om de cultură, un om care se îndreaptă spre vârsta de 70 de ani. Un om care vrea să aibă așteptări și se consideră cumva împiedicat să o facă. Ne-am întâlnit doar de vreo două sau trei ori, maxim, în ultimii 35 de ani, prima oară la noi acasă prin ’87 sau ’88, dacă țin bine minte, ultima oară acum mai bine de zece ani la o terasă din oraș împreună cu alți doi oameni de litere, un șef de ziar și încă două persoane. Lucra la vremea primei întâlniri în aceeași structură industrială cu tatăl meu. Și aveau amândoi un prieten comun, un pasionat de filososfie, un filosof chiar, despre care tot azi am aflat că s-a stins în urmă cu câțiva ani din cauza unui cancer. Tânărul filosof, nu știu dacă era mai mare ca mine cu mai mult de trei sau patru ani, era în acei ultimi ani ’80 „copilul de suflet” al tatălui meu în cea mai toxică secție din combinatul petrochimic. Una în care se lucra cu cianuri și derivate ale acestora.
În fine, ce vreau să spun este că fără oameni lumea asta nu ar exista, nici lumea mare în care trăim cu toții, nici lumea fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre ele construită piatră cu piatră de oameni și de acțiunile lor. Și de amintirile despre oameni și faptele lor. Oamenii pleacă la un moment dat. De bătrânețe, din cauza vreunui accident sau a vreunei boli precum cancerul. În urma lor însă rămâne o mică lume făurită de fiecare dintre ei, o mică lume – cărămidă în zidăria lumii mari în care trăim și construim alte lumi noi, cei de după ei. Iar pentru ca oamenii să construiască lumi trebuie să fie lăsați să aibă așteptări legate de aceste lumi.
Cred că această lume trebuie salvată. Lumea făcută de oameni. De fiecare dată când vizitez locuri vechi sau noi încerc să-mi imaginez oamenii care au făurit tot ceea ce văd în acele momente. De la un obiect minuscul până la o fortăreață sau un palat, totul compune o lume ieșită din mâna omului. Tot ceea ce vedem, cunoaștem și chiar trăim astăzi nu ar fi fost posibil fără om și contribuția lui. Cu siguranță mulți dintre noi nu am mai fi ajuns să ne naștem dacă omul nu ar fi transformat omenirea în umanitate. Munca și mintea omului au dus la această armonie care încă mai poate fi salvată, o armonie numită umanitate.
Pericolul cel mare care pândește acum omenirea nu este pandemia prin care trecem, ci abandonarea de către om a umanității. Și a omenirii în sine. Facilul oferit de tot ceea ce înseamnă tehnologia actuală și evoluția ei galopantă devine tot mai periculos, nu prin ceea ce oferă, ci prin faptul că oferă omului tentația de a nu mai crea nimic, nici măcar mica lui lume sau lumea de acasă. Sau chiar lumea largă. Iar de aici și până la abandonul umanității e mai puțin de un pas. Omenirea, ce se va întâmpla cu ea, după acest nici măcar un pas? Va fi doar o mulțime matematică ale cărei elemente numite generic oameni vor avea o singură însușire comună, aceea că, biologic, s-au născut în specia humanoidă.
Îmi place tehnologia, îi folosesc resursele și beneficiile. Cel mai mult mă ajută să-mi cunosc cititorii. Rețeaua www și rețeaua de socializare îmi oferă oportunitatea unică să-i înțeleg pe cei care îmi citesc articolele, să-i înțeleg după reacțiile lor în aceste rețele. Dar ei sunt oameni, iar reacțiile lor sunt urmele lor în această lume virtuală care încă este o parte a lumii reale. Când lumea reală va deveni o parte a lumii virtuale omul va fi fost deja decăzut din acest statut, de om, iar pierderea va fi probabil ireversibilă.
Îmi doresc pentru copiii copilului meu și pentru toți copiii care se vor naște vreodată pe acest Pământ să deschidă ochii în aceeași lume în care i-am deschis și eu, părinții mei sau bunicii mei, în acea lume guvernată de umanitate. O lume care trebuie salvată, o lume a cărei salvare este datoria noastră, a celor care trăim astăzi. Pentru că acum, chiar acum, în timpul nostru, se încearcă deturnarea acestei lumi într-una artificială. Această lumea a umanității este cea care trebuie salvată. Cea în care omul decide ca factor uman și nu ca dirijor al unor inteligențe care transcend inteligenței umane și, implicit, umanității. Pentru că atunci când această lume nu va mai fi posibilă, noi, oamenii, nu vom mai fi decât elemente abstracte ale unei mulțimi matematice. Atât. Fără o lume a oamenilor, fără urme ale oamenilor în această lume și fără amintiri despre oameni. Fără nimic. Pentru că în matematică X nu are nicio amintire despre 1. Despre Y nici atât.
