V-ar fi plăcut să-l puteți vedea pe Tudor Mușatescu la o cafea și o șuetă matinală cu un amic în timp ce gândurile îi creionau Titanic Vals? Ori pe Caragiale privind ironic strada pe deasupra ceștii de cafea pentru a surprinde metehnele miticilor, o stradă care acum chiar îi poartă numele? Ați vrea să intrați pe viu în camerele eroilor adolescenței din La Medeleni, de Ionel Teodoreanu? Dar în casa unchiului Costache din Enigma Otiliei pentru a păși în camera misterioasei Otilia sau în cea a timidului Felix? Ei, bine, există undeva în lumea noastră românească un loc în care cu o scurtă vizită și puțină imaginație vă puteți bucura chiar acum, în 2024, de toate acestea. Plus o cafea bună de tot și deloc scumpă.
O casă aproape centenară și începutul unei povești
Departe încă de a fi ce era cândva, un oraș cosmopolit, boem, elegant, în care toată protipendada și lumea bună bucureșteană, nu doar cea locală, deținea proprietăți și case care se întreceau în frumusețe și strălucire, un oraș în vecinătatea căruia Regele Carol I a vrut să construiască Peleșul, Câmpulung Muscel mai păstrează și astăzi locuri ce emană parfumul și aromele de acum un secol și care ascund povești oricând demne de un roman călinescian. Unul dintre acestea este o casă construită în 1926 de afaceristul câmpulungean Nicolae Gh. Vișoianu și aflată într-o mică intersecție a străzilor I.L. Caragiale și Constantin Brâncoveanu, cumva pe colț, așa cum i-ar fi stat bine cu un secol în urmă unei prăvălii sau unei cafenele.
Ceva mai târziu, în 1940, același Nicolae Vișoianu solicita și primea pe 27 martie în acel an de la Consiliul de Igienă și Ocrotire al Județului Muscel o „autorizațiune” de funcționare. Pentru ce anume? Pentru „Magazinul de Coloniale”, „autorizațiunea” era „determinată, cu respectarea tuturor măsurilor impuse de legea sanitară și regulamentul Industriilor insalubre și este valabilă numai pentru persoana arătată într’însa (n.r.: Nicolae Vișoianu) și locul ales de solicitator (n.r.: Câmpulung, str. Col. Grecescu, la acea vreme)”. Documentul în original se află înrămat și așezat pe perete la loc de cinste chiar la intrarea în actuala Cafenea Coloniale. De fapt este și singurul obiect păstrat din vremea lui Nicolae Vișoianu și care mai are legătură cu casa.
Tristele vremuri comuniste
Așa cum s-a întâmplat cu mai toate proprietățile din România căzută sub tăvălugul distrugerilor comuniste, și casa Vișoianu din Câmpulung Muscel a fost confiscată de stat, proprietarii și urmașii lor alungați, în locul acestora fiind mutați, cel puțin în cazul de față, oameni care nu numai că nu întrețineau imobilul, ci contribuiau decisiv la degradarea acestuia și la distrugerea definitivă a lucrurilor care mai rămăseseră în interior. Zeci de ani, urmașele lui Nicolae Vișoianu, mutate la bloc, au trăit drama de a trece frecvent prin fața casei care aparținuse cândva familiei lor și de a vedea cum aceasta se degrada vizibil oferind adăpost unor oameni care nu erau legați cu nimic de ea. Mai mult, după 1989 aceleași urmașe s-au judecat timp de 18 ani cu statul român până când acesta s-a înduplecat să le restituie ceea ce le aparținea de drept, o casă frumoasă la o întâlnire de străzi, în zona veche a Câmpulungului, la 3-5 minute de mers pe jos de fostul Hotel Regal, o casă a cărei strălucire se stinsese de mult, dar din care rămăsese măreția zidurilor și care, surprinzător, era încă întreagă.
O salvare miraculoasă
Destinul are de multe ori grijă ca lucrurile frumoase să nu se piardă și le scoate în calea unor oameni la fel de frumoși, aranjând astfel întâlniri providențiale. Cumva cam în aceleași vremuri în care urmașele lui Nicolae Vișoianu priveau neputincioase cum casa familiei lor se cufunda în paragină, alți câmpulungeni, în drumul lor spre serviciu, spre liceu sau în plimbările prin oraș, se îndrăgosteau iremediabil de această bijuterie interbelică și de parfumul de epocă pe care încă îl degaja în jur. Printre ei și un anume Leonard, devenit mai târziu absolvent de Matematică, dovadă că întotdeauna pasionații de științe exacte sunt și mari iubitori ai artelor și ai frumosului în general. Când, în 2008, casa a fost pusă în vânzare, matematicianul Leonard și soția sa, medic stomatolog, stabiliți în București, au făcut tot posibilul și au achiziționat Casa Vișoianu. Inițial ca pe un loc de familie în care să poposească de fiecare dată când se întorc în Câmpulung. Și așa a și fost timp de zece ani. Apoi, din 2018, s-au gândit că „ce bine ar fi să fie aici o cafenea” la demisol, acolo unde cu zeci de ani în urmă funcționase probabil Magazinul de Coloniale al lui Vișoianu. Și cum altfel să se numească acea cafenea dacă nu Cafenea Coloniale?
O cafea bună și un muzeu interbelic
Atunci când proprietarul Leonard, stabilit așa cum spuneam în București, nu poate participa direct la activitatea cafenelei, de Coloniale se ocupă mama acestuia și o mătușă, sora mamei. Fapt inedit, când familia nu este întrunită în totalitate sau când nu are oaspeți, clienții localului pot vizita gratuit și o parte a casei, etajul, un adevărat muzeu care înfățișează mobilier, elemente de decor, cărți și obiecte de perioadă interbelică menite să redea parfumul din vremurile bune ale Casei Vișoianu din Câmpulung Muscel, ceea ce se și reușește. Nu știu cât de profitabilă este afacerea Coloniale din Câmpulung sau dacă măcar aduce vreun profit celor care o dețin și au investit în ea, dar este exemplul perfect de afacere de familie care te duce într-o lume aparte, alta decât cea de zi cu zi dominată de bani, falsuri, exagerări și lipsa oricărei autenticități. Înainte de orice, de a fi o afacere, Coloniale e un loc care miroase a cafea bună, a pace și a suflet de om.
„Cum nu știți? Eu sunt celebra Rodica, minunata Rodica”
Gazda noastră de ieri, atunci când am pășit prima oară la Coloniale, a fost doamna Rodica, mătușa proprietarului, singura persoană din partea casei aflată în acel moment la cafenea. De cum ne-am așezat la masă, a venit la noi și ni s-a adresat: „Doresc să vă servesc cu o cafea, dumneavoastră doriți să serviți o cafea?”. Și de parcă cele câteva zeci de secunde cât stătusem pe scaun erau deja prea multe, ne-a invitat să vizităm cafeneaua aflată la demisol și etajul clădirii. Așa am aflat povestea de-a fir a păr pentru că doamna Rodica poate nu are vocație de chelner, dar e un povestitor desăvârșit. Unul cu umor, talent, ironie fină și chiar autoironie, dovadă a inteligenței. O „sudistă” de la Râca, pe care Câmpulungul a adoptat-o ireversibil. Când la finalul vizitei am întrebat-o cum se numește având deja în minte că voi scrie un articol despre acel loc, mi-a răspuns cu mult haz: „„Cum nu știți? Eu sunt celebra Rodica, minunata Rodica, Rodica Goran precum Goran Bregović ca să mă dau și puțin artistă!”. Și, da, dincolo de aroma și gustul de cafea bună și de parfumul locului, doamna Rodica și istoriile pe care le împărtășește reprezintă încă un argument solid să te întorci la Coloniale.
