„Fă-ți demascarea, banditule!” – urlă și acum zidurile fostei pușcării politice din Pitești, atât cât a mai rămas din ele. Demascarea însemna ca, vinovat fiind de opoziție la regimul comunist, adică de nimic în esență, să recunoști că ai făcut și ceea ce nu ai fi gândit vreodată să faci oricât de mult ai fi urât comunismul și ororile lui. Mai mult decât atât, după demascarea interioară prin care te condamnai pe tine la dezumanizare, trebuia să îți faci și demascarea exterioară prin care „recunoșteai” că toți cei pe care îi cunoșteai, de la mamă și tată începând, erau dușmanii orânduirii și să-i condamni astfel și pe ei la aceeași soartă.
Mai târziu, în timpul comunismului de rit ceaușist, demascarea a căpătat o față ceva mai umană: „să ne facem critica și autocritica, tovarăși!”. Mai exact, dacă secretarul de partid, securistul ori șeful tău direct, cu binevoința apropiaților care te turnau cu nesaț. bineînțeles, considera că ai călcat pe bec la școală, la facultate sau la locul de muncă, erai imediat invitat să-ți faci o mică demascare publică. Ca atare, se convoca o ședință mai restrânsă sau mai largă cu colectivul din care făceai parte, venea și cineva „de sus”care întreba preocupat ce s-a întâmplat, altcineva, un șef sau sefuleț, prezenta problema, iar tu, împricinatul, trebuia să recunoști că ai greșit, să spui că regreți și să afirmi că nu vei repeta greșeala, chiar dacă nu erai deloc convins de greșeala ta. Asta era autocritica. Apoi se ridica un tovarăș sau o tovarășă, sau câțiva tovarăși, colegi de-ai tăi, care dezaprobau categorit fapte precum ale tale și în numele colectivului se deziceau de tine și propuneau chiar sancționarea ta. Asta era critica, o critică venită mai mereu din partea egalului tău sau chiar a inferiorului tău ca să te doară mai tare, credeau ei, dar care te dezgusta și mai mult în realitate. În fine, șeful sau șefulețul propunea o pedeapsă care putea însemna fie un avertisment, fie o tăiere din salariu sau pierderea bursei, fie chiar aruncarea ta pe drumuri. Decizia finală era însă la cel venit „de sus” care putea să-ți mărească pedeapsa sau să ți-o reducă, sau chiar să te ierte, în funcție de cât de bine se simțise la curve cu o noapte în urmă. El avea această putere pentru că în lumea aceea mică, cenușie și rece a oricărui BOB de partid el era un mic Ceaușescu, adică un Dumnezeu între oameni. Și, în cinismul lor nenorocit, comuniștii puneau pe tapet în astfel de adunări publice inclusiv viața privată, de familie chiar, a individului vizat. Divorțurile, de exemplu, erau deliciul lor.
După 1989, cu largul concurs al noului regim politic instalat atunci, ne-am transformat încet, încet într-o masă de critici, iar după apariția internetului și a rețelelor sociale, această masă de critici a devenit o masă critică de critici. O masă critică a cărei singură misiune pare să fie aceea a devalorizării valorii, prin valoarea înțelegând tot ceea ce ne-a adus de-a lungul timpului progresul. Am ieșit din grotele comunismului și ne-am afundat în peștera internetului unde devenim pe zi ce trece mai înapoiați decât locuitorii cavernelor din Epoca Primitivă. Criticăm orbește, bâlbâind printr-o tot mai neagră noapte a minții, fără a avea însă un strop de gândire critică, acea deprindere de a discerne între ce e bun, valid, adevărat, valoros, și ceea ce e rău, fals, mincinos, manipulatoriu.
În țările nordice copiilor li se dezvoltă de mici, la școală, abilitatea de a decela între informația reală și cea falsă. La noi, în bezna tunelurilor dacice din capul nostru, chiar și gândirea ca exercițiu cerebral începe să dispară, gândirea critică fiind deja un fenomen rar. O spun și o scriu de mai mulți ani și nu pierd nicio ocazie să o repet, internetul și rețelele sociale, Facebook, Instagram și mai nou Tik Tok, așa cum au ajuns și sunt ele folosite astăzi, reprezintă cel mai mare rău care se putea întâmpla acestei omeniri, umanității în esența ei. Un rău care face ca scrijeliturile noastre de azi de pe pereții acestei peșteri numită internet să fie în mare parte fără nicio noimă și nicio logică în comparație cu scrijeliturile pe care ni le-au lăsat oamenii grotelor acum mii și mii de ani în urmă.
4 thoughts on “Critica și gândirea critică”