Există o scenă în filmul Lista lui Schindler în care deasupra lagărului în care se petrecea o bună parte a acțiunii începe să „ningă”. Este o scenă de un dramatism crunt în care toți cei din lagăr, de la prizonieri la gardieni și mai departe la ofițerii naziști din comanda acelei închisori, se opresc din ce aveau de făcut și își ridică privirile spre cer. La fel și în orașul din vecinătate, pe străzile căruia Schindler însuși este surprins și adună cu mâinile înmănușate „zăpada” de pe capota unei mașini. „Ninsoarea” nu era însă zăpadă, ci cenușa care ieșea pe coșurile de fum ale crematoriilor în care erau arși cei gazați. M-a marcat puternic acea secvență, ca întreg filmul, de altfel. Deși citisem mult despre ororile nazismului și comunismului, cunoscusem deja oameni care le trăiseră și știam bine ce au însemnat acestea, atunci am gândit pentru prima oară că dacă ar fi ca omenirea să trebuiască să desemneze într-o bună zi care ar trebui să fie cel mai rău loc sau cele mai rele locuri de pe Pământ, acestea ar fi trebuit să fie lagărele naziste și comuniste. Și aveam atunci convingerea, tânăr fiind, că niciun alt loc nu le va putea detrona vreodată din această insolită postură.
Au trecut mai bine de treizeci de ani de atunci și iată-mă în situația de a gândi, la o vârstă matură de data aceasta, că ororile la adresa esenței umanității, la adresa umanului din om, sunt departe de a se fi oprit odată cu dispariția nazismului hitlerist și a unei bune părți a comunismului stalinist. Crimele de pe frontul din Ucraina sau oribilitățile de pe insula lui Epstein sunt doar două exemple în acest sens, două exemple de locuri foarte rele de pe Pământ, două exemple că dezumanizarea omului de către semenul său, omul, la fel ca în nazism și comunism, încă lucrează, încă e printre noi, lângă noi și, din ce în ce mai mult, în noi. Și, în proporții mai mari sau mai mici, locuri ca acestea două mai sunt încă zeci, sute, poate chiar mii pe frumoasa noastră planetă și casă numită Pământ. Dar niciunul dintre acestea, cu toate cruzimile și ororile care se petrec acolo, nu poate fi numit cel mai rău loc de pe Pământ. Ci altul, mult mai sinistru și mai perfid, un loc fără granițe, fără limite și fără consistență materială, un loc care, încet, încet, cu acceptarea și concursul nostru, cu buna noastră știință, ne-a înghițit aproape pe toți în ultimele câteva zeci de ani. Un loc care nu ne mai gazează și nu ne mai arde trupurile, ci mințile și sufletele. Un lagăr în care am dat buzna orbește cu toții.
Acest lagăr se numește astăzi Internet. Sau online. Sau realitate virtuală. Sau cum vreți voi să-i spuneți. O spun și o scriu de mai mulți ani și nu pierd nicio ocazie să o repet, Internetul și rețelele sociale, Facebook, Instagram, X și, mai nou, Tik Tok, așa cum au ajuns și sunt ele folosite astăzi, reprezintă cel mai mare rău care se putea întâmpla acestei omeniri, umanității în esența ei. Un rău care face ca scrijeliturile noastre de azi de pe pereții acestei peșteri numită Internet să fie în mare parte fără nicio noimă și nicio logică în comparație cu scrijeliturile pe care ni le-au lăsat oamenii grotelor acum mii și mii de ani în urmă. Priviți ce e în jurul nostru, vedeți ce a ajuns omenirea, uitați-vă ce au ajuns oamenii să fie în această așa zisă realitate virtuală și îmi veți da dreptate! Astăzi, Internetul ne este lagăr de concentrare, iar rețele sociale ne sunt camere de gazare și crematorii. Pentru minte și pentru suflet.
Inițial, titlul acestui articol a fost „Cel mai rău loc de pe Pământ”, dar scriind l-am schimbat în „Cel mai rău loc din lume”. Pentru că dacă prizonierii din lagărele naziste sau comuniste trăiau cu speranța că într-o zi va veni cineva din afara lagărului, dintr-un alt loc de pe Pământ, dintr-un loc bun, să-i salveze, iar pentru unii dintre ei chiar așa s-a întâmplat, pentru noi, cei de azi, nici măcar această speranță nu mai există. Și nu mai există pentru că nu mai există… afară, pentru că nu trăim într-un anume loc fizic, precum cei de atunci, și pentru că lagărul din zilele noastre e însăși lumea întreagă. O lume aflată la un pas să intre în colaps sub bâtele reale ale proștilor agresivi, bine păpușați și inteligent manipulați de sforile nevăzute ale rețelelor sociale și ale celor de dincolo de ele. Și atunci cine ne mai salvează? Noi înșine pentru că spre deosebire de cei de la Auschwitz – Birkenau, din Siberia sau de la Pitești, putem lupta din interior. Cum? Păstrându-ne gândirea critică, antrenând-o, dezvoltând-o și coagulând împreună cu cei asemenea nouă insule de normalitate într-o mare de prostie, ignoranță și analfabetism funcțional care tinde să devină ocean.
Dacă nu vom reuși asta, nu ne va mai rămâne mare lucru de făcut și nu peste mult timp ne vom apleca privirea spre ecranele device-urilor care ne vor deține, într-un gest dureros și invers decât cel al protagoniștilor din Lista lui Schindler, și vom privi neputincioși cum pe acestea va ninge cu cenușă. Cu cenușa minților și sufletelor noastre gazate și arse în crematoriile rețelelor sociale.
