Argeșenii trecuți de prima tinerețe își amintesc cu siguranță desenele animate cu care Televiziunea Română le încânta copilăria în anii ’60 – ’70 – ’80. Aș reaminti aici Pic și Poc, Lolek și Bolek, Heckel și Jeckel și multe altele. Acum am putea trăi cu falsa impresie că toate aceste producții sunt uitate și pierdute în neantul istoriei noastre comuniste, mai ales că noile generații habar nu au că ar fi existat vreodată. Falsă impresie, într-adevăr! Falsă pentru că, cel puțin românașii noștri Pic Și Poc, băieți veseli și zglobii, cum îi prezenta chiar genericul desenului animat din acele vremuri, sunt mai actuali și mai vii ca niciodată. Doar că acum, chiar la noi în Argeș, ei nu mai sunt desene animate, ci animale. Animale politice. Sau cel puțin așa îi gâdilă unii la orgoliu și așa se cred ei înșiși în capul lor îmbâcsit de fumurile puterii. Să aflăm, așadar, povestea băieților veseli și zglobii Pic și Poc.
Erau odată ca niciodată, că dacă nu erau ne plictiseam de atâta bine, undeva în jos, într-un ținut frumos, doi băieți, Pic și Poc. Pic era primar, iar Poc era parlamentar. Dar ei se cunoșteau de mult, aproape de când făcea plopul pere și răchita micșunele, pe când Pic era mânuitor de polonic, iar Poc un agitator mai mic în cea mai mare fabrică din ținutul lor. Erau tineri și, ca orice tineri din lumea asta, se zbăteau fiecare după talentul și priceperea lui să ajungă sus, cât mai sus. Și au ajuns. Pic, așa cum îi spune și numele, a urcat câte-un pic, pic, pic până acum e la un pas să nu mai rămână cu nimic fiindcă, după ce a ajuns un pic cam sus, a pic…at un pic la un examen de tehnica propagării undelor sonore. Ghinion, cum ar spune întâiul desen animat mut al patriei. Poc, tot după nume, poc!, o grevă, poc!, un protest, poc!, o viață de huzur, până când partidul, căci partidul e în tot și toate cele sunt, l-a răsplătit cu un binemeritat fotoliu în care să se odihnească după atâta poc și pară. Vorba aia, pocnitori din toate zările, uniți-vă!
Dar prietenia dintre Pic și Poc, a durat mai mult decât gândul ar gândi, chiar și după ce, trecuți de prima tinerețe și ei, Pic a ales drumul comod, dar periculos, al politicii, iar Poc a ajuns agitator șef al fabricii pe care amândoi o iubeau atât de mult. Atât de mult încât, pe vremea lui Poc, Pic s-a angajat înapoi o zi (îi era un dor nebun de polonic!!) la frumoasa fabrică pentru ca, a doua zi, să plece val vârtej cu (aproape) miliardul în buzunar. Sau pe card. Și Poc n-a zis nimic, n-a chemat la protest, la grevă, la Huo! Jos!, la poc!, la nimic. Cum era s-o facă Până la urmă, ce dracu putea să însemne un miliard? Praf în ochii miilor de proști care plăteau cotizația și nimic mai mult. Bine, nici agitatorii de acum din măreața fabrică precum nici administrația franțuzită a acesteia nu dau grămadă să scoată o vorbă pe tema asta. Nici convertiții la Omerta nu sunt așa muți ca ei. Uniți în cuget și simțiri, ce mai! Munca și cotizația să meargă, că tăcerea e de platinum card.
Și pentru că Pic nu putea fi singur în disprețul pentru cei care mai muncesc în țara asta, Poc, ajuns între timp un viitor beneficiar de pensie specială în Parlament din agitator șef ce era, a comis-o și el zilele acestea, bucurându-se că o altă fabrică din ținutul lor a fost închisă cândva aruncând atunci mii de oameni pe drumuri. Ce mai putem spune? Lume multă, oameni puțini în fruntea ținutului de poveste al lui Pic și Poc.
Eheiii, dragii moșului, aceasta a fost pe scurt povestea băieților veseli și zglobii, Pic și Poc. Încă doi din marea turmă de atârnători și îmbogățiți din munca altora, încă doi care consideră că toți ceilalți sunt doar mulți și proști, ca să parafrazăm un citat celebru din literatura noastră.
P.S.: Acest text este un pamflet și trebuie considerat ca atare. Orice asemănare cu personaje reale posibil să nu fie întâmplătoare pentru că România e condusă de unii ca ei și aste ne consumă timpul, sănătatea, nervii și viața.
Exact!