Mânăstirea Robaia se află pe valea cu același nume, între codrii seculari și colinele înalte din zona central – nordică a județului Argeș. Se spune că din pământul codrilor și al munților Robaiei răsar la tot pasul oasele pustnicilor și al sfinților care și-au trăit sihăstriile aici. Nu răsar pentru oricine, ci doar pentru cei anume aleși să simtă prezența spirituală a celor care au nevoit aici de-a lungul veacurilor. Pentru că Robaia este o vatră seculară, atât de veche încât foarte frumos se mai spune că este de-o seamă cu timpul. Piscul lui Visarion, Poiana lui Dometie, Poienile Pustnicilor,Valea lui Mas, La Chilii sunt doar câteva nume de locuri martore ale pustnicilor care au ales să-l întâlnească pe Dumnezeu pe aceste meleaguri.
Sfinții părinți necunoscuți de la Robaia
Se mai spune că în aceste locuri traiul în pustnicie a atins cote nebănuite. Atât de mult s-au dedicat lui Dumnezeu sihaștrii Robaiei încât foarte multora dintre ei nu li se știu nici măcar locurile unde își trăiesc viața veșnică. Așa cum locul în care pustnicește un sihastru nu este cunoscut de nimeni în timpul vieții lui pământene, tot așa sfinții părinți din munții Robaiei au ales să-și doarmă somnul de veci în locuri doar de ei alese și știute ori cel mult de duhovnicii lor. Mai mult, unii dintre ei au ales să rămână într-un anonimat deplin și după moarte.
Astfel, de-a lungul timpului, când au fost găsite osemintele unor pustnici ai Robaiei, descoperitorii au avut surpriza ca sub capul acestora să nu existe o cărămidă inscripționată cu numele monahului, așa cum se obișnuiește când un călugăr trece la cele veșnice, sau, dacă acea cărămidă exista, aceasta nu purta nicio inscripție. De aceea, în micul cimitir al Mănăstirii Robaia există un mormânt simplu pe a cărui cruce scrie și mai simplu, „Părinți necunoscuți”, iar sub aceasta este încrustată cea mai puternică rugăciune a ortodoxiei, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Dovadă că în umilința sfințeniei lor, sihaștrii care s-au topit timp de sute de ani în pământul Robaiei nu s-au considerat niciodată mai presus decât alții.
Pârvu Mutu Zugravul încă nu și-a dezvăluit mormântul
Tot la Robaia și-a trăit ultimii ani din viață și a trecut la Domnul în anul 1735 monahul Pafnutie, devenit peste timp Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia, pomenit în calendarul ortodox. Vorbim de Pârvu Mutu Zugravul, născut la Câmpulung Muscel în 1657, cel mai mare pictor și iconograf medieval român, a cărui operă poate fi și azi admirată în multe dintre bisericile și mănăstirile țării. Pentru talentul și dedicarea sa, Pârvu Mutu Zugravul a fost artistul pe care Brâncovenii și Cantacuzinii din epoca sa îl chemau să le picteze ctitoriile.
Era poreclit Mutu pentru că atâta timp cât muncea nu vorbea și nu mânca. Dacă trebuia să scoată o vorbă sau să mănânce ceva, nu mai lucra nimic până a doua zi. Deși nu și-a petrecut întreaga viață în monahism, el și-a trăit ultimii ani ca mare isihast și rugător. Pentru aceasta și pentru întreaga sa operă dedicată Bisericii, el a fost considerat demn de sfințenie și din 2017 este proslăvit în data de 7 august drept Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia.
Poate tot un semn al sfințeniei sale este și acela că, asemenea tuturor sfinților sihaștri din vechime, mormântul său nu a fost încă aflat. Se crede doar că este undeva aproape de vatra Mănăstirii Robaia, dar unde anume și cât de aproape este o taină încă. Cu siguranță că tot asemenea sfinților părinți ai creștinimului și el se va dezvălui doar atunci când va sosi momentul și va da un semn despre locul în care se odihnește întru veșnicie.
O Pasăre Phoenix a ortodoxiei
Un loc al liniștii și al isihasmului, Robaia nu a avut întotdeauna parte de liniște. De-a lungul veacurilor, mănăstirea a cunoscut și înflorirea și ruina, și tihna creștinească și pârjolul cotropitorilor, și pacea oamenilor și persecuțiile comuniste. De fiecare dată însă, Robaia a renăscut din propria cenuță și s-a ridicat din propria ruină, fiind o adevărată Pasăre Phoenix a ortodoxiei române. Timp de sute de ani Robaia a fost mănăstire de călugări și vatră duhovnicească pentru sihaștrii codrilor și munților dimprejur. Din secolul XX a devenit mănăstire de maici, fiind practic rectitorită și repusă în adevărata ei lumină și valoare după 1990.
„Cine merge prima oară la Robaia, după o vreme i se face dor”
Sunt cuvintele ierarhului locului, cuvinte care descriu pe deplin efectul miraculos pe care Robaia îl are asupra vizitatorului care voit sau întâmplător ajunge aici. Împresurată de pretudindeni de liniște, destul de izolată, așezată într-un cadru natural paradisiac, Robaia poate fi considerată o grădină. O grădină a naturii, a credinței, a minții, a sufletului și a spiritului. Robaia este, fără greș, Grădina Cerului pe pământ argeșean.
Și, da, e de ajuns să ajungi o singură dată la Robaia și poți fi sigur că îți vei dori să te întorci. Robaia cu codrii săi, atât cât n-au fost încă defrișați, cu munții și colinele sale și, mai ales, cu liniștea sa este un loc în care să trăiești, să te rogi și să mori. Poate tocmai de aceea pământurile Robaiei sunt atât de înțesate de oasele sfinților și ale sihaștrilor. Aici au găsit ei locul în care să trăiască, să se roage și să moară, un loc sfințit astăzi de oasele lor.
