Valea Râmețului, un colț de rai batjocorit de parveniți

Lasă un comentariu

Printează

Sub ochii unor autorități nepăsătoare

Situată în partea central-estică a Munţilor Trascău de când e lumea lume, rezervaţiei Cheile Râmeţului nu i-a fost dat să rămână în vecie aşa cum însăşi natura îi conturase destinul. “Râmeţi” cu colţi de argint, cu relaţii sau funcţii pe te-miri-unde, şi-au făcut, măre!, nişte case ce se învîrtesc după soare, fără să le pese că otrăvesc totul în jur.

Pe drumul ce leagă Alba-Iulia de Turda, în localitatea Teiuş, un indicator te anunţă că la 18 kilometri distanţă îţi poţi face o cruce largă în curtea Mănăstirii Râmeţ. Tot de acolo încep a se iţi şi Cheile Râmeţului, o rezervaţie naturală constituită din calcare masive de vîrstă jurasică superioară.
În magnifica încremenire de milenii a muntelui, de două decenii numai, mâna omului a început să lucreze şui, tăind, spărgînd sau zdrobind tot ceea ce natura plămădise cu atâta migală. Animalele pădurii s-au risipit care încotro prin văgăuni, aerul ozonat şi mirosul de verde crud al brazilor au fost înlocuite de cel al grătarelor sfârâinde, iar apa clară a râului a devenit maronie în aval din cauza deversărilor din amonte. Ciripitul păsărilor şi relaxantul fond sonor al pădurii au fost demult gâtuite de valurile de manele ţâşnite prin toate gurile de foc ale difuzoarelor, de la cele din maşini până la staţiile de amplificare amplasate strategic pe terase. Casele răsărite precum ciupercile după „ploaia iniţiativelor” de habitat, proiectate sub linia unei arhitecturi trasate după ureche, culmea, într-o arie protejată, nu fac decît să agreseze orice iubitor al muntelui care trece pe aici pentru a se bucura în linişte de minunile naturii.

Palatele măicuțelor
Sub două stânci pleşuve ale Munţilor Trascăului, impunătoare prin izbucnirea lor spre porţile cerului, se află zidită Mănăstirea Râmeţ. La început a fost aici o adevărată sihăstrie a eremiţilor care trăiau în peşterile din munţii din jur. Cercetările istorice făcute la mănăstire atestă că vechea biserică este chiar lăcaşul zidit de călugărul eremit în secolul al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea. Din această epocă, sihăstria eremiţilor devine mănăstirea lor, prima şi cea mai organizată din Munţii Apuseni care dăinuie până astăzi. După perioade zbuciumate, alternând cu altele de relativă acalmie, viaţa dintre zidurile mănăstirii s-a mai liniştit, o sută de maici şi surori rânduindu-şi rostul după canoanele călugăriei. Din 1969 aici există un muzeu cu obiecte de artă religioasă, incluzînd icoane pe lemn din secolul al XVII-lea, icoane pictate pe sticlă, colecţii de carte de cult veche.
Pentru buna organizare a vieţii de obşte, vechile rocodelii au fost înlocuite de atelierele mănăstireşti unde se execută, pe lângă scoarţe olteneşti şi covoare persane, şi veşminte preoţeşti sau arhiereşti. Însă, oricît de măiestrit ar fi lucrate şi oricâtă migală ar presupune decorarea lor, tot ar fi greu de crezut că din vânzarea lor sau din oricare altă muncă paşnică, de obşte, s-ar fi adunat banii necesari ridicării aşezămintelor călugăriţelor. Departe, dar departe rău de ideea de chilie, şi la ani-lumină de ideea de sihăstrie, clădirile, care ar trebui să fie austere, sînt de o generozitate şi opulenţă izbitoare.
Cheile Râmețului, în calea drumețului
După ce ţi-ai făcut trei cruci a mirare şi te-ai bucurat de preafericirea maicilor de la mănăstire, iei la pas drumul spre chei. Nici nu te afunzi bine pe culoarul împădurit, că deja, în loc să te bucuri de sălbăticia ameţitoare a naturii, dai de kitschurile omului. Zeci de vile de vacanţă transformă uşor-uşor locul într-un fel de Luna Park din Mamaia. Personaje nou apărute în spaţiul public şi oameni cu bani, de la afacerişti până la medici, directori de instituţii publice, avocaţi, cei mai mulţi din Alba-Iulia, şi-au dorit enorm să se facă frate cu codrul, luând calea bejeniei la fiecare sfârşit de săptămînă sau în concedii, poposind în căsuţele lor luxoase de aici şi chefuind haiduceşte, că doar pădurea e mută şi nu are nimeni a-i afla.
În absenţa unui plan urbanistic de zonă, multe construcţii au fost ridicate la întâmplare, unele dintre ele neavînd nici azi avize şi autorizaţii de construire.
Pe lîngă faptul că nu ar fi avut ce căuta într-o zonă protejată, majoritatea căsuţelor, de turtă dulce, frumos colorate ca în poveştile lui Andersen, nu au, conform legii, fose septice, resturile menajere fiind deversate direct în rîu. Din această „benefică” înfrăţire a lor cu natura, numai turistul are de pierdut, acestuia nerămânându-i de făcut decât să se cazeze la fosta cabană administrată de măicuţele de la Râmeţ.

Pomul copt și omul bun
Luînd-o clasic, pe chei în sus, pe drumeag am întâlnit un bătrînel care se târa în pas de melc, purtând pe umăr un toiag de care atîrna un bidon de plastic de 5 litri cu apă. Era printre puţinii care mai aveau o coşmelie de casă în zonă. Abia răsuflând, trăgând greu aer în piept, nea Vasile spune domol: „Am cumpărat pământul ăsta acum 15 ani, pe 15 milioane de lei, de la un nepot al muierii. Acu’, pe toată valea asta mai sunt numai zece familii ca mine. Ceilalţi au vândut şi au plecat. De când cu ăştia de şi-au făcut case, e numai gălăgie tot timpul. Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vând, dar nici n-aş face-o, că, la anii mei, nu mai am unde să-mi îngrop oasele”. Are numai 67 de ani, dar e sfârşit ca unul ce se apropie de 90. Îi vine aproape, pe băncuţă, ca într-o poză veche de familie, şi muierea, Rozalia. Are76 de ani şi este la fel de ştearsă de boală. „Suntem rupţi de lume aicea, mai făceam din când în când pâine în cuptor, dar acum nu mai pot, că mă doare mijlocul. Mai trec însă maşini cu cucuruz şi mai cumpăr. Că din pensiile noastre de 3 milioane fiecare nu ne ajungem la nimic. Mai mirosim doar fumul de la fripturile vecinilor.” În curtea fără garduri, trei găini costelive scurmau pămîntul. Un corcoduş cu crengile grele de fructe se copsese în mijlocul ogrăzii, promiţător pentru oale întregi de chisăliţă. Până spre toamnă, găinile puteau ciuguli uşurate. N-aveau să fie tăiate.
Dinspre vila vecinilor de peste apă venea miros de mici de-ţi stârnea toate simţurile. Civilizaţia grătarelor avansa pe nesimţite spre bojdeuca lui nea Vasile, gândind să o înghită lacom.

Orbul găinilor la autorități
Cînd am întrebat la Agenţia de Protecţie a Mediului Alba despre situaţia vilelor de pe Valea Râmeţului, zonă naturală protejată, a urmat un moment luuung de tăcere. „Uite, asta nu ştiu. Vă spun sincer că nu mi-a zis nimeni nimic de situaţia de acolo. E bine că mai aflăm lucruri de la presă. Sincer, chiar n-am ştiut”, se dă de ceasul morţii directorul Vasile Todea. Şi cheamă un subaltern care ne priveşte năuc şi promite că va lua chiar a doua zi o maşină să vadă situaţia din teren, că până acum n-au avut cum ajunge în zonă, pentru că e departe şi n-au avut maşină disponibilă, etc.
De la Primăria Râmeţ am primit răspunsuri care mai de care. Primarul, aflând despre ce e vorba, ne-a îndrumat politicos către viceprimar, deoarece momentan se află în concediu. Viceprimarul, după ce a acuzat în repetate rânduri semnalul slab de la telefon, ne-a spus că se va interesa la Primărie de date exacte. „Nu ştiu să vă spun câte vile nu au autorizaţii de construcţie. Eu ştiu că toate au acum, dar nu sunt sigur. Vă spun dacă găsesc ceva date. Fose septice? Păi, au? Nu? No, mă interesez şi de asta şi vă sun, v-am promis doar.” După încă trei zile în care telefonul apelatului era închis, am aflat cîte parale face cuvîntul unui viceprimar. Poate că în urma acestui articol se va găsi cine să facă ceva ordine și în brambureala de pe Valea Râmețului.